Pentru mine, fiecare icoană este o rugăciune, iar rugăciunea este cel mai pur act al vieţii religioase şi cel mai uman în acelaşi timp. De desenat şi pictat, desenez şi pictez de când mă ştiu, dar pasiunea pentru iconografie şi mai cu seamă pentru pictura ţărănească pe sticlă m-au făcut să îmi doresc să zugrăvesc icoane aşa cum numai în spaţiul romanesc s-a creat.

Meşteşugul acesta, al picturii pe sticla, este fără îndoială “importat”, dar stilul, trăirea şi vibraţia cu care meşterul iconar din vechime a creat, fac din icoana pe sticlă românească o operă unică.

Tehnica picturii pe sticlă a apărut iniţial undeva la începutul secolului al XVIII-lea in regiunea estica a Europei Centrale (Boemia, Bavaria, Austria si pana in Slovacia si Galitia). este fara nicio indoiala in stransa legatura cu insasi aparitia sticlei si cu dezvoltarea glajeriilor, acele manufacturi de sticla.

In Romania, inceputurile picturii pe sticla se pierd in nordul Transilvaniei in micul sat Nicula aflat la cativa kilometri de orasul Gherla. Data se leaga de o intamplare neobisnuita petrecuta se pare la 15 februarie 1694, cand icoana Maicii Domnului cu Pruncul Isus in brate aflata in bisericuta de lemn a inceput sa lacrimeze. Aceasta minune a facut din Nicula, peste noapte, loc de pelerinaj si a ajutat la dezvoltarea comertului cu icoane care, fiind cerute, a trebuit sa fie si produse. Primele icoane pe sticla au fost aduse de negustori si mesteri din Boemia, Austria si Slovacia, care desfaceau si la noi in tara marfa produsa acolo. Se pare ca acest negot, facut de straini in satul lor, a fost repede preluat de niculeni care au deprins si mestesugul picturii copiind la inceput icoane straine si gravuri ortodoxe pentru ca mai apoi sa creeze o adevarata scoala de pictura pe sticla.

Astfel, este incontestabil ca satul Nicula a fost primul centru romanesc unde s-a pictat pe sticla si de unde fenomenul acesta s-a raspandit mai apoi in zone precum Brasov, Tara Fagarasului, Tara Oltului, Sibiu, etc.
Taranul roman din Transilvania – o Transilvanie aflata sub dominatie straina pana la inceputul secolului al XX-lea, a stiut si a reusit prin icoana sa sustina atat ortodoxia cat si continuitatea traditiei romanesti.
Aceasta este icoana pe care vreau sa o duc mai departe si pe care copiii nostri trebuie sa o cunoasca pentru ca este o impletire maiastra intre traditie si credinta.

Creeata de tarani, sacra, plastica si decorativa deopotriva, icoana pe sticla este fereastra deschisa spre intalnirea dintre om si Dumnezeu, o creatie in care intregul limbaj artistic este in mod firesc in slujba comunicarii. Vechii iconari si-au asumat libertatea de a interpreta creativ, dupa propria imaginatie, temele iconografice, introducand in structura icoanei elemente din viata lor si a satului romanaesc fara a altera nicio clipa imaginea sacra reprezentata. Desigur, acest lucru s-a nascut tocmai din curajul si forta cu care mesterul iconar a reusit cu un simt foarte précis al culorii cu un desen a carui stilizare ajunge la esentializarea formei, cu o originalitate spontana si necautata anume sa realizeze icoana pe sticla romaneasca.

Simt toata aceasta incarcatura, si inainte de a incepe lucrul, sunt strabatut de neliniste, de nerabdare si de teama. Icoana trebui sa aiba duh si har, sa fie oglinda unei lumi nepamantene, sa fie fereastra catre dumnezeire, si nu eu pot face aceasta. Eu pot fi un zugrav, o unealta si sa incerc cu bucurie, cu deschidere dar si cu frica, cu credinta si cu dragoste, sa construiesc. Sa construiesc oglindind intr-un ciob de sticla, prins intr-o rama umila de brad, o frantura din Imparatia Cereasca asa cum numai taranul roman a stiut sa alature simplitatea si grandoarea, modestia si spontaneitatea, traditia si credinta. Daca ce construiesc este icoana, atunci cu siguranta este lucrarea Domnului.

Tematica icoanelor mele este inspirata si ea de cea a centrelor din Nicula, Arpas si Cartisoara in special. Reprezentarile sunt mai ales din Noul Testament, de la Icoane Praznicare la Chipul Maicii Domnului si scene sin viata Sa (Nasterea, Intrarea in Biserica, Adormirea, etc), ipostazele Sale cu Pruncul Isus in brate (Hodichitria – Calauzitoarea sau Eleusa – imaginea dragostei materne); de asemenea, imagini ale Mantuitorului Isus si scene din viata Sa pamanteasca si dumnezeiasca (Botezul, Rastignirea, Isus Imparat, etc), Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf. Ilie Prooroc sin u in cele din urma Judecata de Apoi.

Si fiindca am pomenit de tema Judecatii de Apoi, trebuie sa spun ca, daca ar fi sa aleg o icoana care imi este cel mai proape de inima, Judecata de pe Urma este aceea. Este o lucrare ampla si generoasa prin complexitate, prin impartirea spatiului in trei registre suprapuse – Raiul, Pamantul si Iadul – prin scene dens populate, posibile datorita perspectivei verticale, dar si prin cromatica si distributia culorilor si tonurilor. Am ca model la aceasta icoana icoanele lui Matei Timforea (Cartisoara, 1836 – 1906) a carui opera de mare valoare si unicitate ma uimeste si ma inspira.

Asa cum am spus, o icoana se zugraveste mai ales cu sufletul si pornind de la compunerea desenului initial – izvodul care serveste ca si “urzeala” a picturii, incep apoi sa conturez icoana, urmand accentele si luminile iar mai apoi culorile, toate in ordine inversa decat normal. Sticla indeplineste astfel si rolul de suport si de strat protector pentru pictura, pictura care desi se lucreaza “pe dos”, se vede “pe fata”. Sticla pe care o folosesc este cat mai subtire cu putinta (1,5 – 2 mm) pentru a semana cat mai mult cu glajele folosite in trecut.

Incerc sa raman cat mai aproape de tehnica secolului al XVIII-lea (tempera cu emulsie de ou), de ornamentica si cromatica fiecarei zone si perioade care imi serveste ca sursa de inspiratie, folosind cu precadere culori minerale si pigmenti naturali care au o mare transparenta si creeaza un cu totul alt aspect vizual decat cel obtinut cu culori moderne ce sunt mai opace, intense si saturate.

Rama joaca si ea un rol important, este o parte integranta a icoanei, ea vine sa intregeasca lucrarea si nimic nu s-ar potrivi mai bine icoanelor mele decat o rama simpla de lemn (de obicei de brad). Ramele le realizez singur si mai apoi le ceruiesc cu ceara de albine, o tehnica veche, de asemenea traditionala si verificata in timp.

Cunostintele si experienta capatate in studiu si practica simt ca trebuie duse mai departe cu speranta, cu smerenie dar si cu consecventa. Imi doresc ca fiul meu Vlad sa faca asta.
A face icoane este pentru mine in primul rand o bucurie si o implinire pe care Dumnezeu mi-o ingaduie si-I multumesc pentru asta in fiecare zi.